hello@verticaladvertising.ro

Ziua copiilor cu aripi

Ziua copiilor cu aripi

25 mai – ziua copiilor dispăruți

O priveam cu teamă și neputință. Aș fi vrut să-i îmbrățișez trupul istovit. Să-i pun lumină în priviri. Să-i aduc alinare și încredere. Cum aș fi putut, când mintea ei rătăcea și atunci, după câteva săptămâni bune de când i se scursese drama printre degete, ca seva dintr-o floare ce se ofilea iremediabil, printre câmpii și dealuri, prin păduricea aceea ce nu părea deloc deasă, printre privirile trecătorilor, în așteptarea unui răspuns, care să-i spună: ți-am găsit copilul, este viu. Teafăr și nevătămat. După un timp, când a putut să respire, să gândească și să vorbească, a început să își spună povestea. Într-o mărturisire ca pe o spovedanie. Ca pe un ritual ce-l înghițea ca pe cel mai tămăduitor medicament. Așa am cunoscut-o. Prin poveștile pe care scria. Așa i-am simțit durerea și i-am înțeles drama. Niciodată pe deplin. Nu ai cum. Cum să simți durerea unei mame ce își pierde copilul? Ce dispare de sub privirile ei, ca și cum l-ar fi înghițit pământul? Duhurile rele? Cum să-ți aduni puterea să poți trăi în continuare?

Deșteptarea cutremurătoare

Se întâmpla în urmă cu mai bine de 10 ani. Atunci am realizat că aproape zilnic dispar copii. Că se fac duși în lumi ale disperării și ale morții. Puțini mai pot fi întorși din drumul croit de niște nenorociți care și-au făcut din a răpi copii o meserie cu care își hrănesc boala. Campaniile de presă au adus în lumină copii dispăruți, au deschis ochii autorităților. Puțin câte puțin. Abia mijiți, apoi, cu fiece trup mort găsit la marginea vreunul sat sau al unei păduri, poliția, autoritățile, ONG-urile s-au trezit. S-au speriat. Și-au pus proprii copii în fața ochilor. ”Cum ar fi fost dacă…?” Și-atunci trupul li s-a cutremurat. Pielea li s-a zbârlit de teamă și de groază.

Ulterior, au dat chiar și unei zile această denumire: 25 mai- Ziua internațională a copiilor dispăruți. S-au semnat protocoale, parteneriate cu țări de peste tot din lume. S-au luat măsuri, oamenii au apărut la televizor să povestească despre copii dispăruți cu care ai putea umple ușor un oraș de provincie. Despre întâmplări ce par desprinse din cărți sau filme SF. Copii fără nume, deveniți niște cifre.

5.078 de copii dispăruți doar într-un singur an

Salvați Copiii România vorbește despre  5.078 de minori ce au dispărut de acasă in perioada 30 aprilie 2018 – 20 mai 2019. Într-un singur an: 151 cu vârste până la 10 ani, 1.410 cu vârsta cuprinsă între 10-14 ani și 3.517 mai mari de 14 ani, potrivit datelor furnizate de Direcția de Investigații Criminale din cadrul Inspectoratului General de Poliție.

Care sunt județele cele mai chinuite, unde este procentul cel mai mare, care sunt cauze disparițiilor, ce masuri ar trebui luate. Răspunsurile s-au transformat în cifre. Dureros de pronunțat. S-au făcut protocoale clare pe care poliția trebuie să le respecte cu sfințenie, ca cele 24 de ore de la anunțarea dispariției,  cele mai importante, de altfel, să aibă, la finalul lor, un copil găsit întreg.

Ziua aceasta ca un semnal de alarmă

Ziua aceasta trebuie să ne atenționeze. Să poarte în ea toata grija și atenția. Nu numai a celor care au copii. A tuturor. Să nu trecem pe lângă un copil ce pare singur, rătăcit, fără să-i întindem o mână de ajutor. Să ne învățăm copiii să-și poarte singuri de grijă, să le repetăm numere de telefon, la care pot suna, adresa, să le stabilim puncte de reper cunoscute, care să-i ajute să ajungă acasă, să-i învățăm să apeleze la polițiști, să ceară ajutor. Să le repetăm, ca pe o poezie, să nu se apropie de oameni necunoscuți, să nu-i momească nimeni cu o amărâtă de bomboană, să nu creadă în vorbele străinilor, ce vor sa-i prindă în capcane.

Țin minte și acum.  În febra căutărilor, în iuțeala privirilor, în arșița aerului, aveam un singur țel: să găsim copila dispărută. Nările câinilor de căutare adulmecau neîncetat, aerul ne ardea pielea, frunzele cocenilor de porumb ne făceau răni. Ochii mamei își pierdeau parcă din vedere. Sufletul ei murea, în timp ce copila sa devenea parca un punct minuscul pe harta nenorocirilor.

Un copil dispărut nu este ca un pom ce se usucă. Nici ca o farfurie dintr-un set extrem de scump ce se sparge. Nici o lacrima ce se șterge și se uită. Un copil dispărut poate fi o inimă ce încetează să mai bată. Este o drama ce nu poate niciodată înlocuită cu ceva. Este o înfrângere a unui sistem ce niciodată nu poate să fie perfect.

Să luăm aminte. Să fim mereu cu băgare de seamă. Să lăsăm indiferența și să alungăm acuzele de genul: ”dacă mama nu a fost atentă…”, ”dacă tata nu s-ar fi uitat în cealaltă parte…”, ”dacă copilul ar fi știut cum să reacționeze”. Să privim în ochi lumea. Să fim solidari și cu inima largă. Și să ne amintim că zilele acestea ce poartă nume sunt ca niște alarme ce trebuie să ne trezească. Să ne spună, fără cuvinte, că poate una dintre cele mai de preț calități ale oamenilor ar trebui să fie empatia.

Carmen Părvu