Într-un colț de lume, prindea chip și formă o bucată de lemn. Avea glas și tărie. Forță și eleganță. O atingere duioasă, vibrantă, care nu înceta să uimească și să spună povești magnifice. Ceva magic, care nu a putut fi niciodată descifrat.

Geniul de 12 ani

Se întâmpla în 1666. Atunci apărea prima vioară ce purta pe ea inscripția “Alumnus Nicolai Amati, faciebat anno 1666” și semnătura unuia ce avea să devină cel mai mare dintre toți colegii săi. Era creația unui copil pe atunci, de numai 12 ani, care devenise ucenicul lui Nicolaus Amati. Un lutier de seamă, recunoscut pentru instrumentele ce luau naștere sub puterea mâinilor sale, considerate a fi printre cele mai bune din lume. Se întâmpla însă ca nici una dintre viorile ce se mai făcuseră sau aveau să se nască vreodată, nici măcar ale celebrilor de pe atunci Amatis, Da Salo, Guaneri, Bergonzi sau ale altor mari nume, să nu poată să redea sunetul atât de măiastru ca cele ale puștiului înzestrat cu un simț artistic genial. Stradivari. Antonio Stradivari. Un lutier italian, făuritor de instrumente cu coarde, ce a trăit între 1644 și 1737 și care a răsturnat cu susul în jos tot ce se știa despre construcția instrumentelor muzicale, în special a viorilor. A creat, de asemenea, și violoncele, câteva viole și foarte puține chitare, harpe și mandoline, însă reginele au fost vioarele. Instrumentele care au supraviețuit au primit nume și sunt mânuite de muzicieni extraordinari, geniali, precum violonistul Itzhak Perlman și violoncelistul Yo Yo Ma, ori româ nul Alexandru Tomescu (cântă la un stradivarius Elder Voicu).

Să ții în mână o vioară Stradivarius este un privilegiu. E un soi de comoară, atât de valoroasă, că ajungi să devii conștient de cât de rare sunt lucrurile ce par câteodată neomenești prin forța și grandoarea pe care o emană. Stradivarius să tot fi realizat o mie și ceva de astfel de instrumente cu corzi, dintre care doar 650 mai supraviețuiesc, iar 500 sunt viori. Așa numita „Epocă de Aur” a lutierului, când a construit cele mai bune instrumente ale sale, este considerată a fi între anii 1700 și 1720. Până în anul 1680, Stradivari căpătase deja o reputație de bun lutier, iar în 1682 un bancher venețian a comandat un set complet de instrumente de la atelierul său, ca un cadou pentru regele James al II-lea al Angliei. Odată cu moartea maestrului Amati, cererea pentru instrumentele lui Stradivari a crescut semnificativ.

Să scormonești miraculosul

Să nu credeți că misterul care înconjoară și acum acea aureolă de perfecțiune sub care se află viorile maestrului nu a fost ani de-a rândul cercetat. Luat la puricat, scormonind fiecare detaliu, analizând fiecare bucățică ce construiește un astfel de instrument, și-au dat seama că rezultatele lor nu sunt decât niște simple speculații. Atâta vreme cât s-au folosit aceleași tehnici de lucru, același material, aceeași structură a scheletului, fiecare pas respectat și cu toate astea, sunetul scos de vioară nu avea nicicum să amintească măcar de cel cu care Stradivarius își înnobila parcă creațile. Cercetătorii au supus marile instrumente scanărilor CT, analizelor chimice sau simulărilor pe supercomputere. Să fi fost lacul? Lipiciul? Forma? Lemnul însuși sau modul în care a fost tăiat, uscat sau chiar tratat? Nimeni dintre cei care s-au chinuit să facă o replică Stradivarius folosind materiale autentice și îndemânare nu a reușit să recreeze acel sunet perfect caracteristic doar instrumentelor făcute de maestru însuși.

Supoziții

S-a vorbit adesea că vina nereușitei copierii perfecte a modelului Stradivarius ar purta-o mediul climatic. În acea perioadă, iernile din Europa erau strașnic de reci, de friguroase. Arborii creșteau mai lent în frig, inelele erau mai subțiri, iar lemnul era mai dens. Dacă ai încerca să produci o nouă vioară în prezent folosind același tip de lemn ca și Stradivarius, lemnul de azi ar fi mai puțin dens și ar trebui să ne așteptăm la performanțe diferite. Francis Schwarze de la Swiss Federal Laboratories for Materials Science and Tehnology a anunțat în 2012 că a dezvoltat un tratament cu fungi pentru lemn, tratament care l-ar putea întări și l-ar face comparabil cu lemnul din Mica Epocă de Gheață. În 2009, Schwarze a făcut o demonstrație în care un violonist a cântat atât la o vioară Stradivarius din 1711, cât și la un instrument făcut din lemnul tratat cu fungi și a raportat că atât audiența, cât și un grup de experți au crezut că vioara sa era Stradivarius.

Au fost voci avizate și prețioase care au încercat să meargă pe o altă teorie: esențiale sunt forma și lungimea orificiilor de sunet în forma literei ”f” de pe aceste viori, prin care circulă aerul. În plus, contează și grosimea plăcii din spatele viorii, care îi conferă putere acustică. Studierea atentă a viorilor Stradivarius, care au fost supuse și unor scanări cu raze X, a ajutat la realizarea unui model. Astfel, cercetătorii au remarcat că modificarea orificiilor de sunet nu a fost intenționată, ci a apărut din greșeală. Viorile Stradivarius, dar și cele create de maeștrii Giuseppe Guarneri Del Gesu și de Andrea Amati în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea au indicat că aceste viori aveau găuri tot mai alungite ca formă și plăci mai groase în partea din spate. Forma unei găuri de sunet a unei viori este imposibil de reprodus identic.

Cele mai scumpe instrumente

Oricare ar fi fost secretul viorilor lui Stradivarius, un lucru este de necontestat: muzica, sunetele ce poartă amprenta unei astfel de viori transcend lumea, și timpurile, și talentul violoniștilor. Considerate a fi cele mai bune, dar și cele mai scumpe viori din lume, una dintre ele ajungând la milioane de euro.

O vioară Stradivarius atrage. Pune muzica în valoare. Îi dă forță și candoare totodată. Pune aur în mâinile violonistului și aduce oamenii mai aproape de muzică. Așa cum spunea și singurul român, care, de mai bine de 10 ani, cântă la o astfel de vioară, ce a devenit cumva etalon pentru lumea instrumentelor muzicale: Alexandru Tomescu:

”Provocarea a fost, mai degrabă, să-i conving pe cei care veneau la concerte din Turneele Stradivarius, în care mi-am propus să duc vioara cât mai aproape de cei care doreau s-o vadă. Inițial, doreau s-o încerce s-o atingă, mai puțin s-o audă cum sună, în ce fel este ea diferită față de alte viori. Din acest public potențial s-au ales foarte mulți viitori melomani, în sensul că au venit să vadă vioara și pe urmă și-au dat seama că: ”Uite, ea are un sunet!’” Că, de fapt, despre asta este vorba, nu este atât vorba despre frumusețea ei ca obiect, cu toate că este și frumoasă, este o încarnare a perfecțiunii proporțiilor, dar frumusețea sunetului ei cred eu că o depășește pe aceea a formei”.

Carmen Pârvu