hello@verticaladvertising.ro

Stiloul și povestea cunoașterii

Stiloul și povestea cunoașterii

1 noiembrie

Stiloul, de  la o bucată de trestie până la instrumentul cu peniță de aur

Să așterni litere frumos pe hârtie, unse de penița de aur a unui stilou este o artă. O abilitate, pe care foarte puțini dintre noi o mai avem. Stiloul modelează scrisul. Pune eleganță și stil în fiece cuvânt lipit pe coala de hârtie. Căutările pentru cea mai bună aliniere a literelor cu ajutorul peniței au umplut pagini întregi de istorie. S-a trecut într-un răstimp uriaș de la niște scrijelituri incerte la adevărate opere în care scrierea frumoasă ajunsese să fie apanajul aristocraților și a oamenilor învățați. Apariția stiloului nu a fost ușoară și nici la îndemâna oricui. Primele stilouri au fost create odată cu inventarea papirusului de către egipteni, între 3000 și 2800 î.Hr. Bucăți de trestie sau papură, prevăzute central cu o gaură tubulară, ce erau capabile să absoarbă o coloană îngustă de lichid colorat, pe care îl eliberau lent în momentul în care erau înclinate sub un anumit unghi. Momentul ce a marcat evoluția instrumentelor de scris sub aspectul execuției și controlului caracterelor, depășind chiar capacitățile de caligrafiere ale chinezilor, ce foloseau pensule cu păr fin, a fost apariția penelor de pasăre.

Dorința supremă: cum să obții o scriere fără pată

S-a trecut de la stilourile fără rezervor la cele care aveau capacitatea de păstra cerneala, fără riscul de a murdări hârtia. Iar acela a fost momentul în care creația era considerată desăvârșită. Într-un fel a și fost. Fountain pen, așa cum a fost el numit, a reprezentat la acel timp soluția supremă a unei scriituri fără cusur. Prevăzut cu un rezervor atașat corpului său, care conținea cerneală lichidă pe bază de apă, pentru o scriere mai lungă, stiloul acesta a fost, pentru mulți, o binecuvântare. Această cerneală trece printr-o alimentare pe vârf sub influența gravitației și acțiunii capilare. Stiloul poate fi umplut cu cerneală în diferite moduri, în funcție de modul în care este construit: cu o pipetă sau cu o seringă, cu propriul mecanism de umplere, care funcționează ca un piston sau prin plasarea unui cartuș plin cu cerneală în interiorul corpului.

Astăzi, lumea își amintește de stiloul folosit poate în copilărie, în primele clase primare, când, cu ajutorul lui, îți formai scrisul caligrafic. Și sărbătorește apariția lui, ca pe un instrument ce cândva i-a salvat de la adevărate corvezi. Cea mai timpurie mențiune a unui stilou, care are un rezervor de cerneală este din anul 973. Ma’ād al-Mu’izz, califul regiunii Magreb din Africa de Nord, a cerut un stilou cu care să-și poată păstra mâna curată, care să nu lase la fel de multă mizerie ca celelalte instrumente de scris pe care obișnuia să le folosească. După încercări eșuate, dorința i-a fost îndeplinită. Stiloul, ce conținea cerneală în interior și putea fi ținut cu susul în jos, fără a se vărsa, a fost primit cu mult entuziasm de către calif, deși însemnările acelor vremuri nu precizează cum funcționa acest stilou sau cum arăta. Menționarea ulterioară a unui stilou cu rezervor în interior provine din secolul al XVII-lea, când inventatorul german Daniel Schwenter a inventat un stilou fabricat din două brațe. O bridă a fost plasată în interiorul celeilalte. Cerneala era turnată si închisă cu o plută. În momentul scrierii, picături de cerneală părăseau rezervorul printr-un mic orificiu ce conducea către peniță. Mult timp, penița a reprezentat instrumentul de scris standard pentru mai multe civilizații. Obiectul era furnizat, evident, de către păsări, iar omul l-a adaptat necesităților sale. Inițial, o pană proaspăt smulsă sau găsită era uscată, apoi curățată de grăsimile animale, ce ar fi împiedicat absorbția cernelii. Pana se usca prin aplicarea progresivă a căldurii, pentru a se evita distrugerea ei. La începutul secolului al XIX-lea se folosea penița din metal, dar utilizatorii erau în continuare nevoiți să înmoaie instrumentul într-o călimară și să scrie până la uscarea cernelii din vârf. Astfel, penițele metalice se utilizau, în esență, la fel ca trestiile cu mii de ani înainte.

Printre primii utilizatori, Leonardo da Vinci

Dovezi puternice susțin că însuși Leonardo da Vinci a fost printre primii care a construit și folosit un astfel de instrument de lucru, în timpul Renașterii. Jurnalele lui stau mărturie. Din paginile albumului se ițesc desene cu secțiuni transversale ale a ceea ce pare a fi un stilou cu rezervor. Istoricii au luat, de asemenea, notă de faptul că scrierile de mână din jurnalele inventatorului par a fi scrise cu un stilou cu rezervor. În 1663, Samuel Pepys, administratorul naval englez, a menționat în scrierile sale un stilou metalic ”de purtat cerneală”, în timp ce istoricul Hester Dorsey Richardson a scris despre pixuri, care au existat în secolul al XVII-lea.

Genialitatea unui român

Cu toate încercările curajoase și ingenioase ale inventatorilor, cel care avea să obțină primul brevet de la guvernul francez avea să fie Petrache Poenaru. Inventatorul român, care pe 25 mai 1827, avea să realizeze un rezervor dintr-o pană mare de lebădă. Lewis Edson Waterman a preluat ideea românului, transformându-l într-un stilou ce se putea umple prin intermediul peniței, în 1884, producând un flux mai sigur de cerneală. Pentru a fi desăvârșite, aceste invenții aveau nevoie de atingerea unui alt inventator. Lewis Edson Waterman.

Lumea a evoluat si, o data cu ea, perfecționarea stiloului a devenit o provocare pe care mulți și-au asumat-o. Astăzi, prezența stiloului e tot mai rară. Precum și grija pentru un scris frumos și îngrijit. Stiloul, instrumentul atât de râvnit în trecut, mai ales de învățații vremii, spune povestea unor începuturi ale cunoașterii, ale îndrăznelii. Ale unui soi de dorințe de a pătrunde nu numai cu mintea, ci și cu vârful fin al peniței tainele cele mai cuprinzătoare și mai abisale ale lumii: știința.

Carmen Pârvu