hello@verticaladvertising.ro

Speranța unui surâs

Speranța unui surâs

17 noiembrie- ziua mondială a prematurității

Pledoarie pentru viață

Încă din primele săptămâni de sarcină a stat în pat. Explicațiile medicului strânse laolaltă cu miile de griji pe care și le făcea a determinat-o să-și lipească trupul zi și noapte de cearceafurile mereu transpirate, ce deveniseră parcă din ce în ce mai respingătoare și mai greu de suportat. Parcă o strângeau în chingi. Parcă îi ardeau trupul și așa istovit. Credea însă, cu tărie, că cei doi bebeluși ai săi, fetiță și băiat, o sarcină gemelară obținută atât de greu printr-o procedură de inseminare artificială, în felul acesta va avea cele mai mari șanse de a cunoaște lume. Iar ei, după ani de încercări vor avea pentru prima dată privilegiul să aibă alături de ei două ființe care să le spună mamă și tată. Și s-a zbătut. A mâncat tot ce a fost mai sănătos, deși fiecare înghițitură, din pricina răului zilnic, părea pelin. A urmat cu strictețe fiece indicație a medicului. Și-a lăsat trupul ciuruit de injecții. Și cu fiecare înțepătură zâmbea fericită, crezând că în felul acesta copiii ei nu au cum să nu fie bine. Și nu uita niciodată să le vorbească. Să-i alinte. Să-i învăluie cu toată dragostea ei de mamă. Căci se simțea mamă până în adâncul sufletului. Vocea ei suna a mamă. Chipul arăta a mamă. Inima îi cânta cântece de adormit copii. O zi mai avea și se împlineau 26 de săptămâni. Încă un hop, apoi încă unul și distanța către ziua aceea minunată la care visa părea că se micșorează. Dar în seara aceea, mii de înțepături i-au trecut prin burtă. Simțea că trupul i se frânge în mii de bucăți. Cei doi copii ai ei se zbăteau între viață și moarte. Și au luptat. Mult. Târâți de la un spital la altul, plimbați pe drumuri, fără ca cineva să-i primească, minutele se scurgeau transformându-se în clipe ce chemau moartea. Viața se scurgea, precum picăturile de sânge ce-i șiroiau pe picior. Ajunși în sala de operație, copiii au venit pe lume. Fără să scâncească. Fără viață. Lipsa incubatoarelor a dus la un meci de ping-pong dintre viață și moarte. Iar răul întotdeauna se strecoară mai ușor. Ia chip înșelător. Binele nu e în stare de atâta viclenie. Binele e pur, curat. Și are nevoie de ajutor ca să izbândească. Așa cum și cei doi copii aveau nevoie de ajutor să se nască. Aveau nevoie de incubatoare. De aparatură care să le susțină șansele la viață.

Să dăm șanse cât mai multor copii

La nivel mondial, în fiecare an, 15 milioane de bebeluși se grăbesc să vină pe lume înainte de termen. Unii dintre ei dispar ca un fulg de nea topit în palmă. Ca și cum nu ar fi fost. Alții, scriu șansa vieții prin propriul exemplu. Împlinesc miracole. Forța lor, iubirea părinților, dar și devotamentul și implicarea medicilor și asistentelor medicale de Neonatologie care îi îngrijesc sunt sărbătorite pe 17 noiembrie, de Ziua Mondiala a Prematurității. În această zi, organizațiile și asociațiile internaționale își propun să crească gradul de conștientizare a populației asupra numărului în creștere al nașterilor premature și al complicațiilor asociate. Cu cât copilul este născut mai devreme, cu atât riscul ca organele lui să fie insuficient dezvoltate. Complicațiile apar și astfel, vieți ciuntite. De cele mai multe ori, acești bebeluși au nevoie de tratament de susținere de lungă durată. Nu întâmplător, șansele de supraviețuire ale copilului prematur sunt substanțial îmbunătățite dacă este îngrijit într-o secție de terapie intensivă neonatală în care există echipamente și tehnologii moderne, dar mai ales medici și asistente medicale bine pregătiți în îngrijirea prematurilor și a nou-născuților în stare critică. Ziua internațională a toleranței a picat alături de această zi a copiilor născuți prematuri. Toleranța este o armă grozavă în lupta pe care o dăm pentru a spori binele în lume. Dar niciodată nu o să fie potrivită atunci când vorbim de copiii prematuri. Niciodată nu trebuie să mai tolerăm lipsa aparaturii, a omeniei și a profesionalismului dintr-un spital.

Îndemn la acțiune

Povestea mea este o pledoarie pentru faptă. Pentru a lua atitudine. Pentru a ajuta. Stă și în mâinile noastre. Oameni care au conștientizat drama din spatele copiilor născuți prematur au pus la cale campanii vaste de strângere de fonduri. Au strigat cât au putut de tare tragedia pierderii unui copil. Și mai ales, cât de important este ca cel mic, cât o palmă, să beneficieze de cea mai modernă și mai performantă aparatură.

Mama nu și-a cunoscut niciodată copiii fără suflare. Politica spitalului. Ca nu cumva femeia să intre în depresie. Cum altfel? Când deja sufletul ei e risipit în bucăți, ce niciodată nu o să se mai poată aduna în așa fel încât să pară neatins. Dar Dumnezeu nu lasă. Nu uită. Nu piere, atâta timp cât El există în noi. Iar în aceea femeie a existat mai mult ca niciodată. Iar numai după câteva luni, o fetiță și un băiat s-au cuibărit iar în burtica ei. În acel trup firav, lipit de cearcefuri respingătoare și greu de suportat. Aceleași injecții, același pelin în gură. Același traseu. Același traseu grăbit al copiilor. Cu o singura diferență: spitalul era dotat cu aparatură corespunzătoare, cu incubatoare, cu medici pregătiți să salveze copii. Cei doi, născuți prematur, cu doar câteva sute de grame, au acum 5 ani. Și sunt miracolul care ne spune de fiecare dată că iubirea, credința, dragostea și grija mută munții din loc. Alungă moartea și dau cale liberă și frumoasă vieții.

Carmen Pârvu