În fiecare miercuri dimineața, îmi puneam pantofii negri, cu toc înalt și baretă, rumegam texte care câteodată păreau străine de mine și mă înfățișam lor. Cu teancul de materiale pictate migălos și cu emoții ce-mi făceau să-mi tremure vocea. Eram în ultimul an la Liceul Pedagogic și, după câteva luni, aveam să devin învățătoare. Să strâng în priviri chipuri mici de copii, să le modelez destinele. Și responsabilitatea asta de a-i face oameni mari și buni, și demni, doar prin ceea ce eu le dăruiam, de parcă aș fi modelat niște simple figurine din plastilină, mă speria. Mă intriga. Mă punea pe gânduri. Mă emoționa. Mă încuraja să fiu mai bună, mai pregătită, mai aproape de ceea ce trebuia să ajung să fac. Urma să dau la Facultatea de Litere. Matematica pe care o știam, deși premiată la diferite olimpiade, nu era suficient de temeinică, că să poată ieși cu capul sus dintr-un examen la ASE, așa cum și-ar fi dorit tatăl meu. Intrasem parcă într-un joc în care nu simțeam că am rolul principal. Rotițele se învârteau doar cât să pună în mișcare proiecția unei vieți oarecum previzibile, de profesor de liceu, mândru de elevii olimpici ori cel mult, autor de manuale. Un lucru știam însă cert: că îmi place să citesc, să ascult și să creez povești. Și în acel moment credeam că este suficient.

Până ce i-am auzit vocea la celălalt capăt al telefonului. Vorbea încet, sacadat, de parcă atunci inventa fiecare cuvânt, special pentru mine. ”Ai de pregătit două texte. Primul, ești în autobuz, te prinde controlorul. Ce faci?. Al doilea…” și vorbele continuau să curgă în mintea mea, creionând chipul unui om pe care nu-l văzusem niciodată, dar care aprinsese în mintea mea scânteia unui vis pe care nici măcar nu știam că-l pot avea. Am scris fără să mă gândesc că el le va citi. Fără să-l am în minte ca și cititor. Pur și simplu. Fără prea mult zbucium, fără prea multă căutare. Au fost singurele texte în fața cărora am zăbovit atât de puțin. Mai apoi, pentru asta, m-am simțit vinovată. M-am întâlnit cu el într-o zi de vară, în stația de autobuz. Purtam fusta mea în cloș și pantofii negri, cu toc și baretă, într-o zi de miercuri, ce avea să schimbe totul.

Jumătate de oră m-a ținut ca pe jar. Îi priveam ochii. Acum îmi spuneau că îi place, că ceva din textul meu îl surprinde plăcut, pentru ca într-o fracțiune de secundă, fața să i se întunece dramatic. În jumătate de oră, am urcat munți și am coborât văi, transpirată, transfigurată de emoții, care mai de care mai greu de dus. Imediat după asta, fiecare poveste a fost scrisă pentru el. Cu simțire și grijă. Să nu-l dezamăgesc. Să nu care cumva să-l fac să nu mai creadă în mine. Sorin Preda. Cel care avea să-mi devină la scurt timp, profesor de reportaj la Facultatea de Jurnalistică și care, în cel mai frumos și mai subtil mod avea să mă facă conștientă de o nevoie aproape primară: aceea de a scrie povești despre oameni, despre o lume ce încă mai are șansa de a putea fi schimbată în bine.

Am devenit ziaristă. Fără să fi crezut vreodată în mine, cu norocul chior însă, de a fi crezut altcineva într-un așa numit talent, de care nici acum nu sunt sigură că există cu adevărat. Mi-am dat seama că nu ai nevoie decât de o fracțiune de secundă, de o jumătate de întâlnire, de un om care să aprindă în inima ta încrederea îndrăznelii. Ca să reușești.

După călătorii mai lungi sau mai scurte pe la diferite televiziuni și publicații, am ajuns să gust din munca unei agenții de publicitate: Vertical Advertising & PR. Să-i cunosc rostul, să-i prezint munca în povești curate, cinstite, care au puterea să sădească în mine, dar și în cei care ajung să le cunoască, gândul reconfortant al unei munci făcute cu drag.

Nu știu dacă am reușit cu adevărat să cresc ceea ce acest om a sădit în mine. Știu însă, că toată dragostea mea pentru reportaj de la el o am. Iubesc să scriu povești, pentru că mi-am iubit profesorul care m-a învățat cum să le descopăr și, mai cu seamă, cum să le pătrund misterul, taina, sensul.

Mi-e drag să răscolesc universul, așa cum am făcut-o împreună cu el, sub dogoarea soarelui, într-o ultimă întâlnire, în urmă cu câțiva ani. Era îngândurat. Îl văd și acum, pe scăunelul mic, din lemn, adus de spate, adunând bob cu bob din vița-de-vie. În timp ce mintea-i cutreiera lumi în care mă introducea și pe mine. Mi-a vorbit atunci despre perseverență, despre încredere, despre șanse ce nu trebuie irosite. Atunci am învățat că a crede pur și simplu este câteodată singurul lucru de care ai nevoie.

Carmen Pârvu