hello@verticaladvertising.ro

Povestea oamenilor care vorbesc cu pământul

Povestea oamenilor care vorbesc cu pământul

Era partea preferată a zilei. Se însera deja și stelele văzute de sus, de la înălțimea muntelui de știuleți de porumb pe care mă cocoțasem, păreau atât de intense și de strălucitoare, ca niște faruri pe întinsul unei mări calme. Căruța mergea poticnindu-se. Mă obișnuisem cu hurducăiala roților, cu zgâlțâiala care șerpuia sub corpul meu obosit, cu tropăitul sacadat al animalului epuizat de la nenumăratele drumuri făcute în acea zi. Ne întorceam de la cules de porumb. Pe jos, mama mergea cu greu, dar în ritm alert. Trebuia să ajungă repede acasă, ca să pună masa oamenilor ce mergeau cu ziua la muncă. Pentru ea, începea iar o oră de munca. Mi se întâmpla adesea să-i privesc mâinile uscate, veștejite, prea din timp, precum o plantă fără pic de apă. Ridurile din palmele ei spuneau povestea sutelor de fire de zarzavat pe care le îngrijea, rândurile ce păreau interminabile de viță de vie pe care le lua la curățat, la legat și la cules. Căpșunilor mici ce-și lăsau din dulceață pe degetele ei lungi și frumoase, odinioară.

De toate se îngrijea.  Ziua era bine împărțită. Dimineața, la locul de muncă, după-amiaza, avea grijă sa ne pregătească masa, să ne verifice temele și apoi, urma partea ce-i lua suflul, spre seară:  grădinăritul, câmpul. Orele treceau repede, ca-ntr-un carusel amețitor. În fiecare primăvară, vară și toamnă, prin curtea noastră se perindau oameni plătiți la ziua de muncă. Gura le mergea într-una, parcă se lua la întrecere cu mâinile ce nu aveau odihnă. Lucrul trebuia adesea încheiat la sfârșitul zilei. Oamenii aceștia nu știau să trăiască altfel. O nouă zi, o nouă ogradă, un alt câmp, alt ogor de luat la frământat cu sapa ori cazmaua.

Ziua, ca o pâine împărțită în multe felii

O muncă grea, care făcea cumva parte din trupul acestor oameni. Pe-nserat, clopoțeii de la gâtul cailor animau ulițele. Iar curtea celor harnici se umplea cu de toate. Și cu mult peste nevoile lor. Trebuiau să vândă. Fructe. Legume de sezon. Cereale. Orice, ca să poată avea cu ce să trăiască. O muncă intensă, ce avea un pic de liniștire abia când dădea gerul. Se creșteau porci, păsări, viței, se cultiva absolut orice, se vindea cu bucata ori cu noianul. Și oamenii trăiau așa cum se obișnuiseră. În ritmul pământului, al muncilor de primăvară sau de toamnă, al arșiței soarelui ori al biciului ascuțit al brumărelului.

Acum, li s-ar spune fermieri. Pe vremea copilăriei mele, li se spunea simplu: țărani. Harnici și isteți, care știau cum să-ți drămuiască puținul pe un efort uriaș. Iar munca asta asiduă era ca o moștenire lăsată din generație în generație. Ziua se prelungește mult in noapte, câteodată mintea frământă în continuare gânduri, fapte, perspective.  Într-o trudă neobosită. Fără lacrimi, fără vaiete, fără teama că astfel își sapă mai devreme decât le-ar fi timpul riduri grele pe față, precum brazdele aliniate, trase cu grija pe pământul  făinos.

Astăzi este ziua fermierilor (11 iunie). A acelor oameni care se trezesc cu noaptea in cap, fără să pună ceasul să sune, doar pentru că știu că altfel solarul s-ar asfixia de căldură, de n-ar deschide ferestrele ca să pătrundă răcoarea dimineții. Care nu pun mai nimic în gură până la orele amiezii, de teama ca mâncarea să nu-i moleșească și să-i încetinească în muncă, tocmai în orele cele mai bune de stat pe câmp. Apoi, arșița zilei, oricum, le-ar da bătăi mari de cap.

Astăzi este ziua țăranilor cuminți și cinstiți, care ajung să-și vândă marfa pe prea puțin, pentru câtă muncă depun. În aceste vremuri, mai mult ca niciodată, trebuie să-i sprijinim. Să le căutăm produsele, să le cumpărăm și să ne bucurăm de ele. Legume și fructe proaspete, curate, bine îngrijite. Ca ei să poată astfel să-și continue munca, fără a fi nevoiți să-și arunce tone de astfel de produse. Munți de legume, de fructe ori de brânză. Un pic de la fiecare și bunăstarea va reapărea. Starea de bine se va instala încet, încet, în timp, daca vom poposi pe la pensiunile din țara noastră, dacă vom mânca produsele țăranilor noștri, daca vom fi uniți și dornici să ne revenim.

Izbânda o putem scrie noi. Cu litere mici, de mână, cu răbdare și cu credința că orice lucru ce a fost stricat, poate fi reparat. Ca oricine cade, se poate ridica, dacă este ajutat. Orice a fost prăbușit poate fi reconstruit. Sa avem încredere și să fim uniți în fapte bune!

Carmen Pârvu