hello@verticaladvertising.ro

Oamenii sunt lumină!

Oamenii sunt lumină!

De Paște se deschid cerurile. Bucuria, bunătatea, miracolul se unesc sub cupola luminată a nesfârșitului. De Paște, ne privim altfel. Ne amintim de ”Hristos a înviat”, de jertfă, de sacrificiul ceresc pentru binele pământesc. Casele par altfel. Curțile își îmbracă haina cea curată, pomii, brâul de var proaspăt, florile pictează natura și o primenesc.

Eram copil când am înțeles că Paștele înseamnă un mare dar pe care l-am primit de Sus. Că Deniile nu sunt doar întâlniri cu ceilalți copii la ușa bisericii, bucuroși că în curând vor ciocni ouă și vor mânca peste măsură cozonac ori pască, fără ca cineva să-i certe. Am înțeles repede că zilele de sărbătoare spun povestea credinței adevărate. Joia, în prima zi de denie, obișnuiam adesea să fac câte un nod pe un fir de ață pregătită de acasă pentru fiece Evanghelie citită. Iar la final, urma și dorința. Ritual păgân, ce-i drept, care îmi întărea într-un fel sau altul convingerea că de Paște iertarea se pogoară asupra noastră. Că suntem pe veci ocrotiți. Învăluiți într-o iubire fără margini, care tămăduiește. Alină. Te face să nu te simți singur niciodată.

Credință întărită

Pentru mine, Paștele musai să-l trăiesc în casa părinților. În casa aceea primitoare și veselă, cu iarbă tânără și proaspătă prinsă-n gard, cu covoare curate și cu cel mai gustos drob făcut de tata. Cu miros de tămâie ce împresoară mâncarea întru amintirea celor plecați sus, dincolo de nori. Iubesc sărbătoarea Paștelui. Nu pentru ouăle musai roșii pregătite cu atâta migală și unse cu ulei ca să fie rumene și strălucitoare. Nici pentru masa plină, cu mâncăruri care picură o lâncezeală dulce și suavă în trupurile noastre. Nici pentru hainele noi, pe care abia așteptam să le îmbrăcăm. De sub mobila din sufragerie, probam din când în când pantofii cu fundițe zâmbărețe și hainele ce păreau făcute special pentru noi. Iubesc Paștele pentru că reușește în chip miraculos să mă întărească. Să mă țină țeapănă pe picioare și cu mintea întreagă.

Este primul an în care fac Paștele departe de casa în care am copilărit. Prima dată când nu împodobesc casa cu flori de primăvară, cu crenguțe înfrunzite, ce botează încăperile în aer primenit. Cu gândul la părinți, la frați, la surori, la oamenii pe care odinioară îi îmbrățișam, trăiesc acest Paște cu bucuria de a fi. A fi, pur și simplu. Sănătoși. Și încrezători că Dumnezeu veghează în permanență asupra noastră.

Amintiri ce-mi țin trează bucuria

Țin minte și acum cum mama știa într-un fel pe care cumva ni l-a transmis și nouă, copiilor, să ne facă să nu uităm că sărbătoarea e întreagă dacă facem fapte bune. Dacă împărțim și cu alții. Dacă știm să mulțumim si să ne aducem recunoștința. În Vinerea Mare tot satul ieșea din curți și îmbrăca ulițele în cele mai colorate și mai frumoase haine. Larma copiilor se împletea cu firicelele de fum ce împresurau natura. Fum albicios, de tămâie și smirnă, în drumul ce ducea, în mintea mea, către singurul loc în care nimic rău nu avea să ți se întâmple. Iar la întoarcerea acasă, în bezna nopții, doar luminile jucăușe ale lumânărilor dezmierdau aerul revenitor cu respirația lor caldă. Pașii apăsați frământau pământul, într-o liniște pe care ți-era teamă să o rănești.

Tare frumos e de Paște! Cu oameni care îți zâmbesc, cu bucuria pregătirilor, cu zarva toată specifică unei sărbători. Cu tot ce aduce ea minunat. Paștele este cea mai veche și importantă sărbătoare a creștinătății, care a adus omenirii speranța mântuirii și a vieții veșnice, prin sacrificiul lui Iisus Hristos, Învierea fiind, după cum spunea părintele Arsenie Boca. Știați că”Paște” derivă din ebraica „pesah” care semnifică trecere? Ori că procesul de încondeiere a ouălor se numește Pysanka, a apărut în Ucraina și datează din perioada precreștină?

Tradiții ce ne fac unici

Paștele vine și cu obiceiuri care mai de care mai interesante: în noaptea de Înviere, în Țara Moților, băieții musai să ia toaca de la biserică, să o ducă în cimitir și să o păzească. Chinuitor este eșecul, căci în caz de furt, oamenii trebuie cinstiși de la un capăt la altul al satului. În Sibiu, un pom împodobit cu ouă roșii apare în fiecare Paște, iar fetele din Bucovina trebuie să spele clopotnița cu apă proaspătă. Iar aceeași apă musai să fie folosită și pentru a se spăla ele în dimineața Paștelui.

Obiceiul meu e altul. Primul gând de cum zorii zilei apăreau era să îmi pregătesc cana cu apă în care puneam cel mai frumos și mai viu colorat ou, musai roșu, ba mai vâram și un bănuț să fie cu noroc și îmi spălam fața cu acea apă cu convingerea că voi fi sănătoasă și vioaie tot anul. Pe când eram copil, toate cele întreprinse în preajma sărbătorii mi se păreau magice. Era un soi de trăire, care ne aducea mai aproape de adevărata semnificație a Paștelui. Se săvârșește cea mai mare minune în fața noastră. An de an. Sărbătoarea asta minunată ne învață să credem cu adevărat. În Dumnezeu și în oameni. Căci așa cum spunea un sfânt părinte: ”oamenii sunt lumină!”

Carmen Pârvu