Cultura nu are început și sfârșit. Este o îmbinare de simțire, de cunoaștere. E un soi de moștenire pe care o lăsăm urmașilor noștri. Un altfel de testament scris cu pensula, ori cu mâini ce sfredelesc piatra, ori cu slove străvechi care istorisesc facerea Cerului și a Pământului. Ori cu simțire născută din arcușul viorii sau clapele pianului. Este ceea ce o nație adună. Sunt tradiții pe care nimeni altcineva nu le are. Sunt trăiri, întâmplări, evenimente, și mai cu seamă oameni. Căci fără strădania lor, fără căutarea lor neobosită, fără genialitatea ori simplitatea lor ancestrală, nimic nu ar fi posibil. Totul ar fi în zadar, iar un popor nu și-ar putea cunoaște identitatea. Sufletul lui ar rătăci buimac, fără să poată să îți înfigă rădăcinile în rodnicie.

Astăzi sărbătorim ziua culturii naționale. Și-i alipim un chip pe care mulți l-au asemănat cu îngerii nevăzuți și nemaiîntâlniți: Mihai Eminescu. Pe 15 ianuarie 1850 se năștea un om ce părea mai degrabă nepământean. Prin lirismul sau. Prin sensibilitatea sa. Prin vâltoarea pe care o simțea și pe care o putea transpune în opere ce și acum vorbesc. Care și acum, după atâția ani, continuă să spună despre un soi de definiție a ceea ce înseamnă geniu, iubire, armonie, tristețe dusă până la cea mai puternică formă de simțire.

”Cultura merită riscuri, riscuri enorme. Fără cultură suntem cu toții doar bestii totalitariste”, spunea Norman Mailer. Iar Octavian Paler considera că ”în fond, cultura este sau ar trebui să fie o anumită formă de a iubi lumea și de a spera”.

Mihai Eminescu, simbolul culturii românești, ne spune povestea unei lumi pe care el a trăit-o intens, într-o puternică contradicție cu timpurile, cu firea lucrurilor și chiar a oamenilor. Dedicat întru totul versului, scriiturii cu miez, care să lase dâre în conștiința cititorului, poetul sfredelește și astăzi pietre tari, reușind cumva, prin geniul său, să așeze omenirea în aceleași simțăminte și precepte.

„Munca unui om se poate plăti. Caracterul, cultura lui, nicicând”, spunea Mihai Eminescu. Izbitor de frumos, controversat, de-a lungul vremii, Mihai Eminescu (1850-1889) a stârnit o adevărată revoluție în literatura română. Acum, la atâția ani de la moartea sa, există centre de studii eminesciene, dar și profesia de eminescolog. Totul a fost disecat. Luat la puricat, întors pe toate părțile, scormonit în cele mai ascunse și mai întunecate cotloane ale ființei și vieții lui. Nu au scăpat lupei istoricilor amorurile sale, nici escapadele picante ale vieții sale boeme, nici tulburările de care suferea ori dragostele despre care prea ușor și pe alocuri nejustificat s-a spus că l-ar fi distrus.

Asociem ziua culturii naționale cu figura poetului-simbol. Un om până la urmă, care iubea viața, muzica, arta, însușindu-le, făcându-le trup cu trupul lui. Cu o minte ce reușea în chip extraordinar să separe ura, răutatea de sentimente pure, calde și luminoase și să împletească totodată elemente ale vieții politice, sociale, într-o analiză ce stârnea adesea controverse.

„Eminescu nu era răzvrătit, așa cum le place multora să creadă. Era un individ plăcut în societate. Avea dușmani și stârnea antipatii pentru ceea ce scria, nu pentru modul cum se comporta în societate. Nu era un revoluționar, în fapt. El se răzvrătea în poezie și publicistică. Rareori ridica tonul, prefera să asculte pentru a înțelege cât mai bine discuția decât să își dea cu părerea. Într-un fel, era retras, dar când era cazul era un interlocutor foarte plăcut. Multor contemporani le-a lăsat impresia că este tăcut și gânditor. Nu se putea, însă, abține când era vorba de politicieni. Îi ura, mai ales pe parveniți”, povestea pentru „Adevărul”, Lucia Olaru Nenati.

„De aproape două mii de ani ni se predică să ne iubim, iar noi ne sfâșiem. (…) Între caracter și inteligență n-ar trebui să existe alegere.”, spunea Mihai Eminescu cândva și o spune și acum. Lasă deschisă lecția bunului simț, a iubirii de patrie, de frumos și de cultură.

Carmen Pârvu