hello@verticaladvertising.ro

Make your dream come true

Make your dream come true

Mărturisirea visului

Nu am știut niciodată ce drum ar trebui să străbat pentru ca la finalul lui să simt că sunt tot eu. Mai pregătită, mai profi poate. Dar tot cu inima ușoară. Tot cu lumină pe față. Tot cu valori sănătoase, pe care părinții mei mi le-au sădit cu convingerea că ele musai trebuie să îmi fie călăuză.

Am ajuns într-un București, pe care l-am considerat ostil. Am parcurs anii de școală cu conștiința gândului că acele informații acumulate nu mă fac neapărat mai predispusă succesului, ci poate mai capabilă să-mi gestionez singură ritmul, modul în care pot să-mi sporesc calitățile. Pe vremea aceea, visele mele nu căpătau glas. Nici formă. Știam doar că îmi place să citesc. Ori că atunci când mă aflam în fața copiilor, la catedra, povestindu-le câte puțin din ceea ce eu știam, aveam convingerea că fac un lucru bun. Am început treptat-treptat să scriu. Dintr-un soi de dorință, poate neexprimată niciodată, de a-mi asculta gândurile cu ochii. Sună ciudat. Dar reușeam în felul acesta să mă cunosc mai bine. Și, într-un mod plăcut, viața, oamenii din jur, întâmplările uneori apăsătoare, pentru un copil de 14-15 ani, plecat de lângă părinții, pentru a studia în capitală.

Am început să public într-o revistă pentru tineri, în vogă pe vremea aceea. ”Liceenii”. Fără însă, să mă identific neapărat cu linia editorială, cu materialele care umpleau paginile. Simțeam însă că e singurul motor care îmi poate alimenta setea de a-mi spune ideile.

Visurile mele se scriau prin cămine studențești în care stăteam cu surorile mele. Pe-ascuns. Un licean într-o clădire plină de studenți. Îmi plăcea să-i observ. Să-i ascult. Să le aflu poveștile, dintre cele mai complexe și dure, unele. Să fiu printre ei, fără a mă lăsa prea mult observată. Știută. Să le aștern apoi poveștile, ca și cum ar fi învățăminte. Ca și cum s-ar transforma în povețe. Citite de alți tineri. Atunci am aflat că un singur rând, câteva cuvinte așternute cu tâlc pot răsuci o lume întreagă. O pot da peste cap. Sau o pot salva.

Și, dintr-o dată, după clipe lungi, ca o peltea prea lipicioasă, visul meu căpătă contur. Își spunea povestea abia șoptit. Mă întorcea din drumul pe care îl credeam a fi deja predestinat: învățământul. Mă făcea să simt o neliniște, alimentată de frica nereușitei. De convenții pe care mi le interiorizasem deja, cum că drumul schimbat e asemenea unei ațe înnodate, nerezistente, ce riscă să se rupă brusc, cu și mai mare duritate. Cum că meseria trebuie să fie una sigură, aleasă pe viață, iar că modelul predecesorilor poate scrie liniștea și fericirea unei cariere.

Și cu toate astea, inima îmi dădea ghionturi peste raționamentele pe care creierul le răspândea peste tot. Când mâncam, când vorbeam, când învățam. Obsesiv. Îmi zicea fără dubiu că trebuie să-mi urmez visul. Că el numai așa poate căpăta contur, dacă-l scriem cu voință și curaj. Că visul meu trebuie să învingă alte vise. Pe-al tatălui meu, care mă vedea cea mai pricepută contabilă. Ori pe-al mamei, care credea că a fi învățătoare e ceea ce ar putea să mă împlinească.

Visele, ca să se nască, trebuie să fie susținute. Astăzi este ziua care ne spune să ne urmăm ideile. Să luptăm pentru ele. Să credem în ele, indiferent de scepticismul celor din jur. Să facem din ele ținte clare, pentru care să ne adunăm și cea mai firavă urmă de putință. Am ales să-mi fac meserie din scris. Să lupt pentru ceea ce inima-mi dicta.

Povestea asta-i mărturie ce se vrea îndemn la împlinit gânduri, ce poate par de nerealizat. Îți spune clar, fără ocolișuri, că viața nu-ți iartă ezitările. Fricile. Si nici lâncezeala asta care omoară fiece licărire. Trebuie să ne urmăm visele, ca să putem fi fericiți. Ca să știm, atunci când mintea nu va mai ști, că inima nu minte, nu se înșală, nu-i nevoită să plângă după lucruri neîncercate.

Să ne urmăm visele, ca și cum de ele ar depinde viața noastră. Căci într-un fel sau altul, chiar așa este!

Carmen Pârvu