Eroii ce au schimbat o țară

Învârtea fotografia mică, pătată, ușor decolorată pe toate părțile, de parcă ar fi vrut cumva să mai descopere un amănunt. O scânteie poate în privirea senină ce se zărea din hârtia îngălbenită. Ori vreun zâmbet care să-i aducă din când în când, rar, ce-i drept, seninătate pe chip. Am privit-o ceva timp, fără sa o pot întreba ceva. Eram acolo pentru a afla povești ce merită a fi spuse și publicate în ziar. Altfel spus, să scormonesc în viețile oamenilor. Să sap adânc în amintiri care nu au cum să se vindece vreodată, în suflete răvășite, care ajung să-și spună povestea fără vorbe, doar șiroaie amare scrise pe obraji. M-au trimis să scotocesc printre dureri, dar nu m-a învățat nimeni cum să o fac fără să nu doară. Fără să nu simt că oamenii aceia, ce și-au pierdut copiii când încă mai erau poate pe băncile facultății, au nevoie de mângâiere, mai mult decât de întrebări care să sfredelească răni nevindecate.

Se apropia Crăciunul, iar în mintea acelei mame, Nașterea lui Iisus Hristos avea să se confunde pe veci cu dispariția fiului ei, omorât de ploaia de gloanțe de la revoluție. O revoluție pe care o urăște și despre care îmi spunea că nu știe nici acum dacă a meritat. O revoluție care a înghițit atâtea vieți și a dăruit atât de puține lucruri importante. Nici libertatea mult trâmbițată nu i se mai pare că ar fi pe deplin ce ar trebui și apoi, oare nu putea fi câștigată și altfel? Mama fără copil plânge. Fără să se tânguie. Abia auzindu-se ca o rugăciune șoptită întru vindecare. De-a lungul timpului, a încercat să vorbească cu oameni ce credea că o pot înțelege și o pot ajuta să trăiască, fără să mai simuleze când și când bucuria, entuziasmul sau dorința de a fi în continuare. A întâlnit mame asemenea ei. A început tot felul de cursuri care să o țină ocupată. A încercat să umple goluri cu nimicuri de tot felul. Pentru ea, decembrie e negru și greu de trecut.

Decembrie acela, de acum 31 de ani, trebuie să continue să-și spună povestea. Indiferent cât de tragic ar fi.  De dragul familiilor care își mângâie copiii din fotografii. De dragul celor care au avut curaj să iasă în stradă, într-un avânt al nevoii de libertate, de dreptate, ori pur si simplu al exuberanței tinereții și nevoii de schimbare. Dintr-o dorință, ce acum poate părea atât de copilărească și de frivolă: de a simți că fac ceva pentru țara lor. Câți dintre noi s-ar mai arunca acum cu pieptul în față pentru o cauză? Câți dintre noi și-ar risca viața pentru un strop de ceva, care să conteze nu numai pentru el, ci pentru o națiune întreagă?

Decembrie din fiecare an trebuie să fie și despre acești eroi scriși acum pe pietre reci. Trebuie să fie despre o nație ce încă încearcă să deslușească care îi sunt adevăratele coordonate, adevăratele-i valori și principii după care să își coordoneze viața.

De la revoluție încoace s-au despicat fire văzute și nevăzute, s-au făcut scenarii, s-au emis judecăți de valoare, s-au spus lucruri mult mai multe decât au fost făcute. De la revoluție încoace ar fi trebuit să învățăm să ne iubim mai mult țara. Să ne respectăm mai mult oamenii, să-i punem la loc de cinste pe cei care au schimbat rânduielile strâmbe.

Știu. Sărbătorile de iarnă înseamnă și bucurie. Și voie bună. Cadouri și multe zâmbete. Îngeri făcuți în zăpadă, miros de sarmale și cozonac, colinde în surdină și brazi împodobiți ce-și așteaptă cadourile. Și mai știu un lucru, indiferent de luptele pe care le dăm, de victoriile sau de înfrângerile noastre, de dezamăgiri sau frici inexplicabile, de cei ce-i avem lângă noi sau doar îi simțim ca fiind lângă noi, Crăciunul înseamnă viață. O viață ce se naște, an de an, pentru ca noi să putem ierta, uita, iubi, trăi.

Carmen Pârvu