Șanse împărțite cu pipeta

D-abia mijeau zorii zilei, că el știa că-i timpul să coboare din pat și să-și înfășoare picioarele înghețate în pătura aspră, dar călduroasă. Trebuia să se grăbească. Școala avea să înceapă curând, iar temele lui încă nu erau gata. Se așeza la masa de lucru, lipita de fereastra încăperii mici si sărace. Dar curată și primitoare. La marginea pădurii unde locuia, seara se așternea devreme. Întunericul cuprindea valea ca o ceață densă, iar lumina lămpii sau a lumânării trebuia drămuită cu grijă. Când umbrele începeau să se umble pe perete, știa că-i timpul să-și închidă cărțile și caietele. Lăsa povestea începută, temele neterminate până ce lumina zilei avea să-i repună în suflet dorința de a învăța. De a fi în pas cu ceilalți copii, a căror grijă nu era nicicum drumul de 3 kilometri pe care el îl străbătea pe jos, zi de zi, ori a tehnologiei, a lipsei curentului electric sau a trezitului cu noaptea în cap.

O ironie crudă

Povestea lui am aflat-o în drumurile lungi pe care, odinioară, le făceam prin țară. Într-o încercare dureroasă de a descoperi România nepoleită. Dezbrăcată de hainele scumpe, de telefoanele ultimul tip, de mașini scumpe sau preparate sofisticate. De a vedea acea Românie, în care o mare de oameni, de adulți, de vârstnici, de copii spun altfel de povești. Duc altfel de vieți. În timp ce legile și drepturile sunt aceleași chiar și pentru cei care par a fi aruncați la capătul lumii.

Bucuria copilului pe care l-am vizitat era să studieze. Ca o ironie crudă. Cum așază Dumnezeu în colțuri de tară, copii ce iubesc buchea cărții, ca nimeni alții, dar nu le pune în băgăjelul cu care îi trimite pe pământ și un pic mai mult noroc, și șansa reușitei. Ba și un pic de apă caldă și un strop de curent și un pic de drum asfaltat, ca să nu-și mai înnoroiască încălțările pricăjite în mocirla ce se face la cea mai mică stropitură de ploaie.

Sărbătorim ziua drepturilor fiecăruia dintre noi. Dreptul la asistență medicală, la justiție, la educație. Drepturi constituționale, refuzate, de fapt atâtor semeni. Buni să respecte legile, buni să achite dările către stat, dar insignifianți atunci când e nevoie să li se respecte drepturile.

Sunt cadre didactice în țara asta care fac adesea imposibilul. Își cară elevii cu mașina rablagită de la școală, acasă, cu sufletul scurgându-se de mila celor mici ce-și târăsc picioarele prin frig sau arșiță cumplită. Îi învață carte în condiții cumplite, pentru că ei înșiși au învățat, la rândul lor, că tocmai școala aceasta înnădită, chinuită, poate fi șansa lor să iasă din cătunul întunecat în care stau și astfel să răzbească în viață.

”Și tu, ce ai mai învățat azi?”

Școala va reîncepe în curând. Septembrie își va spune povestea pentru copiii parcă uitați de lume, tot pe drumuri mocirlite de țară, în clase neîncălzite, cu teme făcute la lumina lumânării ori mai rău. Din fața unui calculator inexistent. Și iar lumea pare cu susul în jos, Nedreaptă și incapabilă să șteargă cu buretele inegalitățile de tot felul. Suntem departe pentru a fi pregătiți de școala online. Nu avem metode, nu avem tehnologie, nu avem obișnuința unui astfel de lucru. Nu avem cu ce. Și dincolo de asta, experiența școlii online nu îți oferă nimic din ce ar trebui să facă un dascăl. Încurajare, căldură, direcții bune de urmat în viață. Ne închidem într-o claustrare, ca-ntr-un castel de gheață. Copiii uită să socializeze, pierd prietenii și mai presus de toate nu ajung să învețe cum să-și gestioneze emoțiile, cum  să le țină în frâu, singuri, fără ajutorul familiei.

Jean Jacques Rousseau spunea că ”tot ceea ce n-avem de la naștere și de care avem nevoie când suntem mari, ne este dat prin educație. Această educație ne vine de la natură, de la oameni sau de la lucruri.”

Dreptul la educație este vital. Chiar și în această lume în care pare adesea că norocul ori banii ori orice altceva în afară de ceea ce își oferă cartea, iti scrie mersul bun in viață. Nu întâmplător, credem cu tărie în vorbele lui Nelson Mandela: ”educația este cea mai puternică armă pe care voi o puteți folosi pentru a schimba lumea”.

Carmen Pârvu