hello@verticaladvertising.ro

Desertul care răsfață sufletul

Desertul care răsfață sufletul

În fiecare pauză, ochii îmi rămâneau pironiți pe moțul acela galben ce se ițea din cornetul mic, crocant, pe care, dacă aș fi putut, l-aș fi multiplicat în milioane de exemplare și aș fi umplut fiecare colț al casei mele. Eram copil, iar înghețata aceea, făcută dintr-un praf fin și umed, cu iz de vanilie, era pentru noi, recompensa supremă. Păliseră și caramelele cu care obișnuiam să ne umplem buzunarele uniformelor. Păliseră și acadelele pe care părinții refuzau să ni le dea de teamă să nu ne spargem dinții. Totul se învârtea acum în jurul buchetului de miresme cu care nea Țigoinea, omulețul mic și negricios, ne ademenea din maghernița lui, aflată la colț de școală. 2 bănuți. De atât aveam nevoie ca să fiu titirez toată ziua: să spun ”da” la toate sarcinile pe care mi le înșira mama să le fac și pe care nu le-aș fi atins nici într-o mie de ani. Să fiu ascultătoare ca un mielușel, să cred că lumea toată ar trebui făcută doar din înghețată.

Bucuria gustului

Luna aceasta este dedicată desertului pe care îl iubesc și acum, ca și cum dragostea la prima vedere s-ar produce iar și iar, în fiece anotimp ori zi. Înghețata e cu adevărat minunată nu neapărat pentru aromele cu care ne gâdilă papilele gustative, ci pentru că reușește să facă o magie ce se răspândește atât peste cei mici, cât și peste cei mari. Lucru pe care nu știu dacă vreun alt preparat poate să-l înfăptuiască chiar de la prima înghițitură.

Acum, înghețata îmbracă o mie de forme. De arome. De gusturi ce ajung să îți rămână întipărite multă vreme în memoria olfactivă și gustativă. Cine ar fi crezut însă, că ea s-a născut dintr-un orez cu lapte pus la rece sau din bucăți de gheață stropite cu tot felul de arome?

Fideaua înmuiată în apă de trandafiri

Să tot fie 4.000 de ani de când cei bogați, din dorința de a-și ține proaspete alimentele își făcuse adevărate case, camere de gheață. Astfel că grecii, spirite negustorești, ajunseseră să înmiresmeze această gheață cu miere, fructe, realizând conuri pe care ulterior le vindeau pe bani frumoși în mijlocul Atenei. Fideaua înmuiată în apă de trandafiri, îmbogățită apoi cu fructe și șofran ajunsese să fie un adevărat deliciu în rândul perșilor. Se spune că însuși împăratul Nero ar fi dat ordin strict ca gheața să fie adusă din creierul munților și să fie amestecată cu cele mai parfumate fructe pe care le aveau. Iar că rădăcinile mult prea iubitei de pe acuma înghețate de acolo ar fi. Alții însă, susțin că meritul le revine pe deplin chinezilor. Că ei ar fi adus-o în Europa sub formă de sorbeturi răcite cu zăpadă. Când sarea începea să aibă efect asupra gheții și să ducă la topirea ei, chinezii serveau preparatul. Adevărul istoric nici până acum însă nu a fost stabilit.

Săruri adăugate în zăpadă

Știm doar că desăvârșirea avea să se producă abia ce avea să pătrundă în Franța și mai cu seamă în Italia. Marco Polo, odată cu poveștile sale de călător, a adus cu sine dependența de acest desert, de care apoi s-a îndrăgostit o lume întreagă. Istoricii au consemnat că la nunta Caterinei de Medicis cu Henri al II-lea al Franței, din 1533, oaspeților li s-a servit, printre alte rafinamente culinare, și un desert înghețat, un fel de cremă dulce cu multe fructe. Carevasăzică, bucuria acestui desert le era interzisă celor cu dare mică de mână. Prețul foarte ridicat se datora într-un fel, greutății cu care reușeau comercianții să păstreze gheața pe perioada verilor extrem de toride. A fost nevoie însă, de gândirea ingenioasă a doctorului Blasius Villa Franca, ce trăia la Roma, care a descoperit, prin 1560, că anumite săruri adăugate în zăpadă sau gheață, fac ca acestea să reziste mult mai mult. De-ajuns cât desertul râvnit de toată lumea să ia calea întregii Europe.

Puțin i-a trebuit și Regelui Charles I al Angliei să ofere o pensie viageră celui care îi prepara înghețată, cu condiția ca rețeta acesteia să rămână secretă pentru totdeauna. Înghețata aceea devenise ca un drog ce-ți lua mințile, te relaxa, te bucura, te intriga.

Și Statele Unite au importat repede înghețata. George Washington și Thomas Jefferson își serveau oaspeții cu înghețată. Washington era un mare fan al înghețatei și avea în casă răcitoare în care se prepara acest desert. Cei care au adus-o în Statele Unite au fost emigranții italieni. Se întâmpla în secolul XIX și ajunseseră să fie cunoscuți sub numele de ”hokey-pokey“ de la „ecco un pocco!“ („ia puțin!“), chemarea cu care ei se adresau cumpărătorilor.

În premieră

Prima afacere cu înghețată din America s-a deschis la New York, în 1776. Coloniștii americani au denumit-o ”ice cream”, scurtând cumva termenul de ”iced cream”. Înghețata s-a vândut pentru prima oară în magazine în 1851, fiind livrată de o companie din Baltimore. În permanență apăreau noi metode de preparare a înghețatei. Augustus Jackson, un întreprinzător din Philadelphia, a fost cel care a dat startul. În 1843, Nancy Johnson a patentat zdrobitorul manual de gheață, apoi a inventat o metodă de preparare pe scară largă a înghețatei. În 1851, Jacob Fussell a pus bazele unei fabrici de înghețată. Iar in 1897, Alfred Cralle a introdus lingura de înghețată și matrița.

Știați că prima înghețată pe băț a fost patentată în Statele Unite în 1923? A fost inventată de Frank Epperson, producător de limonadă, care pretindea că a avut această idee complet întâmplător în 1905, când a lăsat afară un pahar de limonadă cu o lingură în el. Peste noapte a înghețat și s-a creat prima înghețată pe băț din limonadă.

Și cu toate eforturile celorlalte țări de a deține supremația asupra gustului divin al înghețatei, cea care a reușit să fie renumită pentru măiestria cu care o prepară a fost Italia. Sicilianul Procopio a introdus o rețetă cu lapte, ouă, smântână și unt, iar această înghețată putea fi servită la Café Procope, prima cafenea din Paris, devenită celebră după ce i-a fost călcat pragul de intelectuali precum Benjamin Franklin, Victor Hugo și Napoleon.  Aici a fost introdus publicului francez, gelato, versiunea italiană de sorbet. A fost servită în boluri mici de porțelan, foarte asemănător cu ceșcuțele de ouă. Iar Procopio a devenit cunoscut ca ”părintele înghețatei italiene.”

Poposirea înghețatei pe meleaguri românești

În Țările Române acest deliciu alimentar a fost gustat pentru prima dată la curtea lui Constantin Brâncoveanu. Domnitorul, ale cărui tabieturi rivalizau cu acelea de la cele mai sofisticate curți renascentiste, avea chiar un ghețariu săpat în pământ și un slujitor care se îngrijea ca întotdeauna în „legnita“ (ghețărie) să fie sorbeturi, apă, fructe și vin, creme înghețate și siropuri groase pentru ospeții domnești.

Căci înghețata aceasta cunoscută de toată lumea nu e chiar treabă ușoară și la îndemâna oricui, dacă vrei să-i dai un gust memorabil. Lupta pentru preparate reci și dulci care să conțină ingrediente naturale, de cea mai bună calitate, este acerbă. Imaginația producătorilor a luat-o razna. Scopul a fost declarat: ingeniozitatea este plătită și nu oricum, ci în bani mulți și recunoaștere internațională. Astfel că, deși cele mai apreciate și mai cunoscute arome de înghețată sunt ciocolata și vanilia, există locuri în care ea a ajuns să fie făcută aproape din orice ingredient, inclusiv din pește. În Merida (Venezuela), de exemplu, există o locație unde se servesc 860 de arome diferite, inclusiv ciuperci în vin, macaroane cu brânză și cremă de crab.

Să lăsăm înghețata să-și spună povestea, dincolo de cuvinte. Luați o înghițitură, savurați-o și spuneți-mi voi dacă există ceva mai reconfortant și mai bun decât o înghețată cremoasă și aromată.

Carmen Pârvu