hello@verticaladvertising.ro

Celebration of live

Celebration of live

22 ianuarie

Fericirea ca formă supremă de izbândă

”O viață fără sărbătoare e ca un drum lung fără hanuri”, spunea Democrit. Începutul de an ne așază pe o altă traiectorie. Ne face cumva să ne stabilim obiective, pe care vrem să le atingem. Facem planuri, ne propunem să realizăm tot ceea ce parcă ne-a fost interzis anii trecuți, fie din propria pricină, fie din a altora. Viața pare câteodată o minge de tenis, pe care, oricât am vrea să o ținem în frâu, tot lovește câteodată fileul ori iese din teren. Și atunci apar întristările. Situațiile în care limita lucrurilor atinge apogeul. În care te simți deznădăjduit, împovărat, pus la zid de evenimente pe care nici măcar nu le poți controla. Nu întâmplător, ziua aceasta ne îndeamnă să ne amintim că viața trebuie sărbătorită, cinstită, bucurată cu gesturi frumoase, cu înțelegere și iubire.

Visul poleit în bani de împrumut

În urmă cu ani buni, când românii își făceau cu duiumul casă din țări de împrumut, am plecat spre Spania, cu gândul să le aflu poveștile. Să le pătrund în cămăruțele mici în care se înghesuiau câte 10-12 persoane. Să le aflu gândurile. Să le trăiesc fericirea. Să le simt dramele. Să le înțeleg decizia. Am străbătut 10 zile comunități de români, atât de mari, că Madridul ajunsese să îmi pară o mică Românie. Într-o zi, după nenumărate discuții la telefon, am cunoscut o româncă ce se stabilise împreună cu soțul și cei doi băieți într-o suburbie a Madridului. A coborât dintr-o mașină luxoasă, elegantă, cu zâmbetul pe buze. M-a primit în casa sa, m-a servit cu cele mai bune bucate, pentru ca a doua zi să purcedem pe drumul pe care ea o lua în fiecare zi. Casa aranjată, mașinile scumpe păreau visul oricărui emigrant. Al oricărui om ce pleacă de lângă cine îi e drag, de lângă familie, prieteni și despre care ai putea spune că a reușit.

A doua zi, trezirea a fost când încă dimineața mai avea mult până să mijească la fereastră. Românca era îmbrăcată, aranjată, masa era gata, când eu încă abia puteam să îmi țin ochii deschiși. Ne-am urcat în mașină. Eram pregătită să ajung într-un birou elegant, precum ținuta în care ea era îmbrăcată. Am ajuns în scara unui bloc. Partenera mea din acea zi și-a dezbrăcat hainele frumoase și și-a pus ținuta de muncă, baticul pe cap, papucii în picioare, a luat mătura și a început să curețe cu sârg și hărnicie scara blocului. A urmat apoi o vizită la un bătrân, căruia îi făcea mâncare. Din apartament în apartament, din loc în loc, până ce am adunat 10 joburi într-o zi. În fiecare zi. La finalul zilei, femeia s-a transformat în mamă pentru copiii ei, a pregătit rapid cina, a așezat masa, iar ziua nu s-a terminat până nu a făcut lună în casă, până ce nu și-a pregătit ținuta pentru ieșit din casă. Așa arăta ziua unei femei pe ale cărei bunuri erau scrise cifre uriașe împrumutate la bancă, pe care aveau să le plătească poate și copiii lor. Prețul plătit pentru a se simți mai aproape de țară în care au ales să locuiască. Mai puțin străini decât sunt.

Suferința noaptea, zâmbete ziua

Am început să vorbim despre ei, despre traiul lor, despre o viață din care cuvinte precum țară, România, părinți lăsați pe pământ natal se împleteau obsesiv parcă în fiecare discuție. Urmau apoi pauze lungi, cu priviri căzute în pământ. Cu lacrimi ținute strâns în colțul ochiului. Nu am crezut că doare atât de tare. Nu am știut că sacrificiul lor este scris adânc în inima lor, pe sub zâmbete și haine frumoase. Și cu toate astea, seara, când se adunau sub același acoperiș, uitau că vecinii lor strâmbă din nas la muzica populară pe care ei o ascultau seară de seară, ca-ntr-un soi de terapie. Că amestecau ingrediente străine de ei, într-o încercare disperată de a face ca mâncărurile să aibă gust de casă, de bunici, de părinți, de tot ce le era cândva aproape. Găseau motive de fericire. De bucurie. Ca să poată continua. Ca să poată munci, cu gândul că într-o zi, casa le va redeveni casă. Țara, țară. Bucuria le va fi întreagă.

Semn de întrebare

E o amintire ce-mi spune că lumea poartă măști de fericire. Că uneori, poate că asta e soluție că mersul să ne fie înainte și nu pe drumuri lăturalnice. Viața musa-i să fie sărbătorită. Îndulcită. Ajutată să fie. Să existe. Ducem poveri zilnic. Și adesea, o singură supărare, minoră chiar, are forța să strâmbe zâmbetul de pe chipul nostru. Îmi spun în fiecare zi că fericirea se învață cumva, mai abitir decât se simte. Că starea de bine poate fi indusă. Că sunt oameni cărora viața le-a oferit atât de puțin, însă bucuria lor de a trăi simplu și curat este atât de pură și de revigorantă. Iar la capătul celălalt al firului, o altă categorie, care, oricât de mult ar avea, mulțumirea nu apare nicicum.

Așadar, sa ne punem lumină în priviri și bucurie în suflet! Și să avem credință! Ea mereu ne aduce, fără dubiu, acasă!

Carmen Pârvu