hello@verticaladvertising.ro

Bucuria lor, bucuria noastră

Bucuria lor, bucuria noastră

Bucură-te copile, de tot și de toate!

Când eram copii, ne udam picioarele, ca să creștem. Credeam, în naivitatea noastră, că așa vom putea să ajungem din urmă, mai repede pe frații și surorile noastre mai mari. Că ușile caselor noastre se vor deschide larg, invitându-ne să cucerim  lumea. Ascultam cu nesaț poveștile de izbândă ale vecinilor mai mari și ne grăbeam cumplit către o lume mare pe care acum am vrea-o mică.

Când eram copii, credeam că adevărul e unul singur. Și că minciuna arde în jur iubirea, credința, bunătatea. Tot ce nu-i permis să atingi cu răutate sau egoism. Acum, adevărul se pitulează printre vorbe ce par mincinoase și invers. Este îmbrăcat în haine ponosite, urât, biciuit și amăgit cum că ar conta și că ar ieși mereu la iveală, indiferent ce i s-ar face.

Când eram copii,  ascultam, citeam, zâmbeam, ne bucuram de tot ce aveam și nu aveam. Știam că dacă suntem acasă, lângă părinți și frați, nimic rău nu are ce să ni se întâmple. Acum, tremurăm de emoție și teamă ca nu cumva să li se întâmple ceva, să nu se necăjească, să nu apuce să se bucure măcar tot atât de mult, pe cât au suferit.

Când eram copii, nu erau virusuri care să ne țină în casă și nici oameni care să poarte măști și de care să îți fie teamă să te apropii. Moartea parcă nu pândea la ușă, parcă nu înhăța pe oricine, fără să-i dea răgaz să trăiască pe-ndelete. Acum, aerului trebuie să-i punem filtru ca să-l putem respira. Florile se ofilesc parcă mult mai ușor, copiii sunt opriți să se tăvălească în iarbă ca să nu ia căpușe.

Când eram copii, citeam pe nerăsuflate cărți împrumutate de la bibliotecă. Cunoșteam lumea parcă mai bine decât acum. Ciudat. Într-o eră a tehnologiei, am ajuns să ne simțim atât de departe de tot ceea ce ni se dezvăluie și atât de aproape de tot ce era odinioară.

Când eram copii,  visele se nășteau din credință. Acum, din necesitate. Le umplem cu tot ce nu ne trebuie, iar dacă ne-am scutura de ele, ar rămâne cele pe care ni le doream aievea în copilărie.

Când eram copii, plângeam din nevoia de a ne face simțită prezența. Acum, mai mult din nevoia de a supraviețui. De a ne elibera. De a ne putea ridica, după ce am dat jos toată deznădejdea și lipsa de încredere.

Când eram copii, zilele cu ploaie nu păreau atât de triste. Părinții avuseseră grijă să ne învețe că pământul pe care trăim trebuie îngrijit, respectat și iubit. Că el înseamnă hrană. Viață. Acum, nu vedem decât cerul întunecat și pielea noastră zbârlită sub picăturile reci de ploaie, pe care nu știm cum să le gonim din calea noastră.

Când eram copii, priveam cu o curiozitate incredibilă vietățile, plantele, luna, soarele, iarba, clădirile noi pe care le întâlneam. Acum, cerul înstelat arareori ni se mai pare o minunăție. Odată cu izolarea în care am stat atâtea săptămâni, am prins drag din nou de soare, de aer, de iarbă, de fluturi și flori. Am lua la picior lumea, am întinge in culorile naturii ca-ntr-un sos gustos, în care se împletesc miresme demult uitate.

Când eram copii, ziua aceasta nu se serba cu daruri, cu spectacole și cu confetti.  Dacă ne simțeam iubiți, ne era suficient. Astăzi, totul s-a reconfigurat. Cadourile musai să scrie declarații pe care prea puțin le mai rostim.

Astăzi este ziua copilului.

La mulți ani, dragi copii! Și de vreți să creșteți, nu vă grăbiți! De vreți să stați mult în fața televizorului, amintiți-vă că o carte poate să transforme lumea așa cum vreți voi! De zilele vă sunt închise în încăperi mici și strâmte, pe o vreme așa frumoasă, nu uitați că atunci când ieșiți afară, să vă bucurați cu adevărat de natură! De zilele vi se par câteodată nesuferite și nedrepte, aduceți-vă aminte că ele vor fi  unele dintre cele mai minunate de care veți avea parte!

La mulți ani, copii! La mulți ani, nouă, tuturor ce încă inima ne este de copil!

Carmen Pârvu